”Toate izvoarele vindecătoare, cu flori de leac, pe lângă care au
crescut și cresc cruci de piatră cu scrieri vechi și cumva necunoscute, cu edificii sacre bine înrădăcinate în inimi, toate acestea mi-au dat în mână lemn de icoane vechi, viu, ars de atâtea rugăciuni, priviri și de atâta durere.
Fără chibzuință, fără asigurări de orice fel, am escaladat tot felul de poduri peste prăpăstii, stânci, râpe și alte asemenea trasee extreme,
organizând vernisaje în momentele de „respiro”.
Uneori goana era epuizantă, ritmul era strâns dar parcursul
metamorfoza visele în creșteri vegetale, cascade de timp filozofic,
stratosferic, eterizând, fărâmând și uneori structurând pe teme de
geometrii elementare și foarte simple.
Menestrelul vagant a găsit în traseul său cosmopolit și unele puncte cardinale fixate în scări de foc, lumini verticale, trambuline telurice, valuri de pământ cu flori de lumină, arheologii spectaculoase în latitudini rectilinii și multidimensionale, cu „blicuri” de lumină pusă fin și foarte lin… În acele bucurii rare, însoțite de stări evanescente comparăm aglomerația de pe bulevardul transplanetar, din singurătatea ascunsă în marele furnicar, cu tentația vechiului drum (cu scoici, cruci și prăpăstii). Drumul e vechi, înca amenințat de briganzi, dar alunecă singur, ca un râu, cu pelerini cu tot, nevăzut și aproape uitat, etern, viu…
Magazinele cu amintiri , acoperite de o dantelă cu simetrii savante, strevăd prin memorie o infinitate de flori de lumină, pulsând pe infinite ritmuri… Mai găsesc oare și ceva mic și chiar nevăzut de adus… acasa?…
Picturile mele, bucuriile mele născute din ’’urcușurile’’ printre abrupte povârnișuri, râpe, munți, alți munți….Aripi printre geometriile variabile ale unor aparent tăcute labirinturi, parcurgând uitate grădini solare tot mai îndepărtate.”
”Jurnal nescris de atelier”
Margareta-Maria Catrinu